ZiarulScanda.Ro
În liniștea apusului, când soarele își lăsa ultimele raze să se stângă în orizont, oamenii priveau spre cer cu suflete încărcate de neliniște și îndoială. Era ultima zi. Profetizările străvechi, scrieri anticilor și viziunile mistice ale savanților, toate convergeau către acest moment.
În orașele lumii, străzile erau goale. Oamenii își găsiseră adăpost în casele lor, așteptând sfârșitul în tăcere. Povestea spunea că în această zi, pământul își va lua ultima suflare, și cerurile își vor deschide porțile spre necunoscut.
Dar într-un colț uitat de lume, într-o căsuță modestă, se afla un bătrân. Își privea grădinile cu o privire blândă, întinzându-și mâinile ridate spre florile care încă își desfășurau petalele în vântul tăcut al amurgului. Cu o ultimă răsuflare, bătrânul își așeză mâinile pe pământ, simțind pulsația firului de iarbă sub degete.
În timp ce soarele se pregătea să-și ia rămas bun, o lumină strălucitoare înconjură bătrânul. Privind spre cer, el zâmbi înțelegător, simțind că acesta nu era sfârșitul, ci o nouă început. O clipă mai târziu, lumina îl cuprinse, iar trupul său se desfăcu în zeci de fire de lumină, care se ridicară spre cer, îmbrățișând infinitul.
În acea clipă, un val de lumină se revărsă din inima pământului, acoperind întreaga planetă într-o aureolă de splendoare. Oamenii care priveau spre cer simțiră căldura acelei luminii și înțelepciunea ei. În loc de sfârșit, au descoperit o transformare. În loc de disperare, au găsit speranță.
Astfel, ultima zi a devenit prima zi a unei noi ere. O eră a luminii, în care sufletele oamenilor s-au ridicat spre cer, iar pământul și cerurile s-au unit într-o armonie divină.
